Ne place sau nu, dar dragostea paternă este diferită de cea maternă. Cel puțin, așa spun specialiștii. Și îi credem, pentru că au multe argumente în acest sens. În plus, simțim și noi că…
Iubirea dintre mamă și pruncul său este necondiționată. E o magie acolo care se creează înainte de naștere și durează toată viață. În schimb, dragostea tatălui pentru copil și, implicit, dragostea copilului pentru tată, se dobândește. Iubirea paternă este o iubire condiţionată!
Tatăl nu poartă copilul în el și nu-l ”crește” celulă cu celulă. Prin urmare, dragostea tatălui se formează în primii ani de viață a copilului. Și, cu toate că tatăl nu reprezintă lumea naturală a copilului nou născut, el reprezintă celălalt pol al existenţei umane: lumea gândirii, a lucrurilor făcute de mâna omului, a disciplinei, a călătoriei şi aventurii. Tatăl este cel care îl învaţă pe copil, cel care îi arată calea în lume.
Se spune adesea că iubirea paternă trebuie câștigată. Și există un mare adevăr în aceste vorbe. Dacă mama își acceptă copilul așa cum este, atunci tatăl contribuie la dezvoltarea abilităților naturale ale copilului său, îl încurajează și îl ajută să se autodepășească constant. Se poate spune, chiar, că dragostea unui tată este un fel de recompensă pentru succesul copilului.
Iată și motivul pentru care nu există prerogative în educația oferită de mamă sau de tată. Cel mai important lucru în viața și dezvoltarea armonioasă a unui copil este dragostea părinților săi. Acesta este sentimentul care îl face pe copil să se simtă în siguranță, garanția că – indiferent de ce se întâmplă – părinții vor fi de partea lui.
Atenție la stima de sine! Are un rol decisiv în dezvoltarea personalității oricărei persoane. Și, fără niciun dubiu, pentru orice copil este mult mai important să știe cum îl tratează tata sau mama, decât atitudinea colegilor săi.
Copiii care au crescut într-o familie cu un tată bun vor putea întotdeauna să-și rezolve problemele în relațiile cu alte persoane, în timp ce copiii care au auzit doar critică și reproș de la tatăl lor nu se pot bucura de vârsta lor. Iar viziunea negativă asupra lumii îi poate duce la depresii profunde și, în loc să se dezvolte și să se realizeze, există riscul ca ei să-și petreacă cea mai mare parte a vieții luptându-se cu depresia.
Prin urmare, tatăl influențează formarea personalității copilului în primii 15-20 de ani de viață. În acestă perioadă, copilul are nevoie – cu precădere – de un tată care să fie un bun interlocutor, un tată cu care să discute diverse probleme și frământări personale. Sarcina taților nu este să se îndepărteze de copiii lor, ci să încerce să-i înțeleagă. Iată de ce copiilor le trebuie atât de mult un tată. Un tată bun!
Nimeni nu ne-a învățat să fim părinți. Ne-am uitat la părinții noștri și, în mare parte, am preluat modelul lor de a fi. Acum copiii noștri se uită la noi. Și… depinde doar de noi ce vor vedea și ce vor deveni!
Poza: freepik.com
