Într-o perioadă în care copiii petrec din ce în ce mai mult timp în fața ecranelor și din ce în ce mai puțin timp pur și simplu jucându-se, filmul „Atlasul Universului” vine cu un mesaj simplu și necesar: imaginația are nevoie de spațiu gol.
Am vorbit cu Radu Stancu despre acest film, despre parenting și despre de ce plictiseala poate fi, uneori, cel mai bun lucru pe care i-l poți oferi copilului tău.
- De unde a pornit ideea filmului „Atlasul Universului” și ce v-ați dorit să rămână cu copiii după ce ies din sala de cinema?
Ideea a pornit, de fapt, dintr-o experiență foarte personală. Când băiatul meu avea cinci-șase ani, a început să mă întrebe când poate să vadă și el filmele pe care le fac. Și mi-am dat seama că, deși produsesem deja ficțiune, documentar, animație, scurtmetraje și lungmetraje, nu aveam practic nimic pe care să i-l pot arăta.
De aici a pornit dorința de a face un film pentru copii și familie care să aibă, în același timp, valoare cinematografică, emoție și sens. Nu un produs care doar să țină copilul ocupat o oră și jumătate.
Mi-aș dori ca, după film, copiii să rămână cu sentimentul că lumea este mai mare decât ecranul din fața lor. Să fie curioși, să vrea să descopere, să inventeze, să aibă curaj să treacă peste o frică sau să găsească singuri o soluție. Și, poate cel mai important, să aibă puțin mai multă încredere în ei și în propria imaginație.
- Filmul vine într-un moment în care copiii petrec tot mai mult timp în lumea digitală. De ce credeți că avem nevoie astăzi de povești care îi fac pe copii să privească dincolo de ecrane și să-și folosească imaginația?
Cred că generația mea este într-o poziție destul de interesantă, pentru că am prins foarte clar trecerea de la lumea analogică la cea digitală. Eu am crescut mult la bunici, la țară, în natură, cu foarte mult timp în care nu aveam nimic organizat pentru mine. Și tocmai timpul acela în care te plictiseai, inventai ceva, plecai să explorezi sau trebuia să găsești singur o soluție mi se pare că a fost extrem de important în formarea noastră.
Copiii de astăzi trăiesc într-o lume în care există permanent ceva care le cere atenția. Nu este vorba doar despre ecrane, ci despre sisteme întregi construite ca să îi țină permanent conectați. Iar accesul instantaneu la orice poate deveni, paradoxal, un dușman al imaginației.
Imaginația are nevoie și de spațiu gol. De timp în care nu se întâmplă nimic și copilul trebuie să construiască el ceva. Cred că avem nevoie de povești care să le amintească exact lucrul acesta.
- Ce rol are părintele în experiența unui astfel de film? Este suficient să-l ducem pe copil la cinema sau contează și ce discutăm cu el după?
Rolul părintelui a fost foarte important pentru noi încă din perioada de dezvoltare a filmului. Nu ne-am dorit să facem strict un film pentru copii, la care părintele doar îi aduce, stă lângă ei și așteaptă să se termine.
Ne-am dorit ca adultul să fie la fel de implicat emoțional, dar să aibă poate o altă cheie de lectură. Sunt lucruri pe care copilul le vede într-un fel și părintele în alt fel, iar pentru mine partea frumoasă începe chiar după genericul de final, când pot vorbi despre ce au văzut.
Cred că un film bun pentru familie poate deveni un punct de plecare pentru conversații pe care, altfel, poate nu le-ai avea cu copilul tău.
- Studiul vostru recent vorbește despre timpul liber al copiilor și joaca afară. Cum se leagă concluziile studiului de mesajul filmului?
Studiul confirmă ceva ce simțeam deja foarte puternic: copiii au din ce în ce mai puțin timp nestructurat, mai puțină joacă liberă și mai puține momente în care să exploreze fără ca un adult să le organizeze fiecare pas. Programul lor este foarte plin, iar când rămâne timp liber, o mare parte din el ajunge inevitabil să fie petrecut în fața ecranelor.
În „Atlasul Universului”, Filip ajunge într-o situație în care trebuie să se descurce singur. Să descopere ce poate, să își depășească fricile, să inventeze soluții și să aibă încredere în el. Într-un fel, filmul vorbește exact despre spațiul de care un copil are nevoie pentru a descoperi că este capabil de mai mult decât credea.
- Cât de important este ca părinții să le lase copiilor spațiu pentru plictiseală, explorare și joacă liberă, fără să le organizeze fiecare moment al zilei?
Mi se pare esențial și spun asta și ca părinte, nu doar din perspectiva filmului. Cred că există o teamă foarte firească de a lăsa copilul nesupravegheat, de a nu i se întâmpla ceva, dar uneori ajungem să fim permanent lângă el și, fără să vrem, fiecare problemă a copilului devine imediat problema adultului.
Dacă adultul este întotdeauna acolo să rezolve, copilului îi rămâne foarte puțin spațiu să greșească, să își asume responsabilități sau să găsească singur o soluție.
Libertatea nu înseamnă abandon și, evident, există limite care țin de vârstă și de siguranță. Dar cred că a umple fiecare oră din ziua unui copil poate deveni și o formă de control. Plictiseala, explorarea și joaca liberă sunt momente în care copilul începe să își construiască propria lume.
- Filmul se adresează copiilor, dar ce credeți că ar putea descoperi părinții despre propriii copii uitându-se împreună la el?
Poate, în primul rând, să își amintească ei înșiși cum era să fie copii. Cât de puțin îți trebuia ca să transformi ceva într-o aventură și cât de mare putea deveni lumea din jurul tău.
Cred că filmul poate ridica și întrebarea dacă nu cumva, din dorința foarte firească de a ne proteja copiii, ajungem uneori să îi protejăm prea mult. Și dacă le mai lăsăm suficient spațiu ca să ne surprindă.
Pentru mine, tocmai de aceea „Atlasul Universului” este un film de familie și nu doar un film pentru copii. Mi-ar plăcea ca părinții și copiii să iasă din sală cu lucruri diferite, dar să aibă despre ce vorbi împreună.
- Ce fel de copil erați dumneavoastră? Erați genul care întreba mereu „de ce?” sau cel care pleca să descopere singur răspunsul?
Cred că eram câte puțin din ambele. Întrebam foarte mult „de ce?”, dar, în același timp, aveam foarte multă libertate să plec și să descopăr singur răspunsurile.
Am crescut într-o perioadă în care puteam să petrec ore întregi afară, în jurul blocului, fără supraveghere. Iar la bunici, la țară, libertatea era și mai mare. Îmi amintesc că, pe la zece ani, puteam să plec dimineața cu câinele și să mă întorc seara, să mă plimb prin pădure, să mă urc în copaci, să caut fructe sau plante.
Privind acum înapoi, cred că toate lucrurile astea au contribuit foarte mult la curajul și capacitatea mea de a rezolva probleme mai târziu. Nu pentru că făceam ceva spectaculos, ci pentru că trebuia permanent să iau singur mici decizii.
- Care a fost filmul sau povestea care v-a rămas în minte din copilărie și v-a făcut să priviți lumea altfel?
Nu cred că am un singur film sau o singură carte pe care să le pot indica. Pentru mine, una dintre marile puteri ale artei este tocmai faptul că te pune, pentru o perioadă, în experiența altcuiva și îți permite să vezi lumea prin alți ochi.
Îmi amintesc însă foarte bine filmele românești pentru copii făcute înainte de 1989. Nu spun că toate erau extraordinare, dar era important că vedeam povești în limba mea, într-o lume pe care o recunoșteam și într-un limbaj cinematografic diferit de cel al filmelor comerciale anglo-saxone pe care copiii le consumă astăzi aproape exclusiv.
Cred că este foarte important ca un copil să fie expus la mai multe feluri de cinema. La fel cum înveți limbi diferite, poți învăța și limbaje cinematografice diferite. Dacă vezi doar un singur tip de storytelling, ajungi să crezi că acela este cinemaul. Dacă vezi forme diferite, ritmuri diferite, culturi diferite, începi să înțelegi că cinemaul poate fi mult mai mult de atât.
- Într-o lume în care copiii au răspunsuri la aproape orice la un click distanță, cum îi învățăm să nu-și piardă întrebările?
Cred că aici este una dintre marile capcane ale lumii în care trăim. Faptul că ai acces instantaneu la un răspuns nu înseamnă neapărat că ai și înțeles ceva.
În lumea în care am crescut noi existau niște filtre: un jurnalist, un editor, o editură, o instituție. Nu erau perfecte, dar exista un proces prin care informația trecea. Astăzi, copilul are acces la un volum enorm de informație fără să aibă neapărat și instrumentele cu care să o evalueze.
De aceea cred că alfabetizarea digitală devine fundamentală: copilul are nevoie de ajutor să știe cum să caute, cum să compare surse, să înțeleagă cine spune un lucru și de ce îl spune. Să înțeleagă că informația nu este același lucru cu cunoașterea.
Dar, înainte de toate, trebuie să păstrăm vie curiozitatea. Întrebările bune vin din imaginație, din mirare și din dorința de a înțelege lumea. Dacă îi dăm copilului imediat fiecare răspuns, riscăm uneori să îi luăm exact plăcerea de a-l căuta.
