Cum influențează relația cu părinții noștri educația copiilor noștri?
#RASPUNSULPSIHOLOGULUI: Potrivit experților în parenting, există câteva aspecte esențiale ale unei relații puternice între părinte și copil:
#IubireNecondiționată – Dacă copiii noștri nu simt că trebuie să ne câștige dragostea, vor putea să facă greșeli, să învețe și să crească într-un mod sănătos. Pentru a face acest lucru, trebuie să fim disponibili din punct de vedere emoțional pentru ei, ceea ce înseamnă să ne confruntăm cu propriile emoții și experiențe din trecut.
#Respect – Acest lucru presupune să le ascultăm nevoile, să stabilim cu ei așteptări clare și să le explicăm consecințele atunci când nu îndeplinesc aceste așteptări. În cele din urmă, să recunoaștem efectul propriilor acțiuni și a momentelor în care greșim.
#Flexibilitate – Copiii se vor schimba pe măsură ce cresc, la fel și dorințele și nevoile lor. Ei au nevoie să fim părinți în funcție de modul în care sunt ei acum, nu în funcție de cine au fost sau de cine vrem noi să fie. În plus, este nevoie să recunoaștem că diferitele tehnici de parenting nu funcționează pentru toți copiii și nu există o abordare general valabilă.
Pe scurt, copiii au nevoie ca noi să-i putem vedea așa cum sunt, să-i respectăm și să-i iubim necondiționat, iar modul în care vom ști să creăm această relație va avea un impact major asupra modului în care ei se vor raporta la lume. Menținerea acestei legături pline de iubire și conexiune necesită să ne confruntăm în mod regulat cu propriile emoții, să înțelegem cum trecutul ne afectează prezentul și să recunoaștem modul în care propriile acțiuni îi afectează pe cei mici.
Astfel, emoțiile legate de orice întâmplare negativă provocată de părinții noștri se vor întoarce probabil în experiențele de creștere ale copiilor noștri. Acest lucru se întâmplă atunci când acțiunile copilului ne amintesc de ceva ce am făcut sau am trăit în propria copilărie. Probabil că vom retrăi emoțiile pe care le-am simțit atunci când părinții nu ne-au acordat atenția, dragostea sau sprijinul de care aveam nevoie, când am manifestat același comportament.
De asemenea, posibil să nu ne simțim declanșați emoțional doar de comportamentele copilului care ne amintesc de propriul comportament în copilărie. Este posibil să simțim emoții puternice și atunci când ei manifestă comportamente care reflectă în mod direct modul în care părinții noștri au acționat atunci când eram mici. De exemplu, dacă părinții țipau adesea la noi în copilărie, am putea răspunde cu aversiune, teamă sau furie dacă copilul ridică vocea la noi. În plus, fiecare persoană implicată în creșterea copilului va fi declanșată de lucruri diferite, deoarece am avut experiențe diferite de creștere. Acest lucru poate provoca uneori conflicte între părinți, deoarece modurile diferite în care am fost crescuți ne determină să răspundem diferit la același comportament al copilului.
Adesea, în loc să procesăm aceste emoții din experiențele trecute – cum ar fi tristețea că părinții nu ne-au oferit ceea ce aveam nevoie – vom experimenta un alt sentiment puternic, negativ față de copil. Acesta ar putea fi furie, dezgust, frustrare, invidie, resentimente sau teamă. S-ar putea să nu știm de ce reacționăm în acest fel, dar să nu ne putem abține. De exemplu, poate copilul devine profund interesat de avioane și vrea să îți povestească non-stop despre ele. Din motive pe care nu le cunoști, ți se pare enervant acest lucru. Devine atât de enervant încât, în cele din urmă, te răstești la el, chiar dacă știi că ești nedrept.
Astfel de emoții negative sunt mecanisme de apărare pe care le-am dezvoltat pentru a evita să retrăim ceea ce am trăit la aceeași vârstă. Nevoia de a evita emoțiile pe care le-am trăit în trecut ne face incapabili să empatizăm cu copilul, determinându-ne în schimb să ne concentrăm pe o emoție mai ușor de simțit, cum ar fi furia.
De ce este atât de frecventă furia ca mecanism de apărare împotriva unor emoții mai dificile?
În primul rând, furia este prin natura sa protectoare – accelerează ritmul cardiac, crește fluxul sanguin către mâini și determină eliberarea de hormoni care alimentează energia, cum ar fi adrenalina, toate acestea pregătindu-ne să acționăm împotriva pericolului. Atunci când experimentăm o emoție mai vulnerabilă, mai crudă, cum ar fi tristețea sau frica, putem percepe acea emoție ca pe un pericol pentru bunăstarea noastră. Poate că ne face vulnerabili în fața unei alte persoane într-un mod inconfortabil sau reprezintă un adevăr pe care nu suntem pregătiți să îl înfruntăm, cum ar fi o experiență neplăcută din copilărie. Odată ce percepem acest pericol, furia intervine pentru a ne apăra.
Cum poate fi evitat acest tăvălug emoțional?
Dacă examinăm și reflectăm asupra copilăriei noastre și ne permitem să simțim emoțiile care au însoțit-o, putem evita să transmitem aceleași probleme pe linia familiei. De fiecare dată când simțim o emoție neplăcută rezultată din comportamentul copiilor noștri, acest lucru reprezintă un indiciu pentru a ne gândi la orice alte posibile surse ale acelui sentiment. Este necesar să facem o pauză în loc să exprimăm emoția, îndepărtându-ne de situație și acordându-ne timp de reflecție: “Această emoție se potrivește cu situația prezentă sau este legată de ceva ce mi s-a întâmplat în trecut?”, „Ce mă împiedică să înțeleg și să empatizez cu perspectiva copilului meu?” Acest lucru ne va ajuta să evităm să acționăm pe baza sentimentelor negative și să îi rănim emoțional pe copii.
De exemplu, după ce te-ai răstit la copilul tău să nu mai vorbească despre avioane, te simți prost, așa că te gândești de unde provine supărarea ta. Reflectând, îți vei aminti că, atunci când aveai aceeași vârstă, părinții tăi rareori își făceau timp să asculte ceea ce te interesa – întotdeauna te dădeau la o parte sau te făceau să vorbești mai încet pentru a putea continua să vorbească despre interesele lor. În loc să clachezi data viitoare, îți implici copilul într-o conversație despre avioane, astfel încât să știe că ești interesat de ceea ce îl interesează.
Ceea ce am descris mai sus reprezintă un proces de autoreglare emoțională, ceea ce reflectă capacitatea noastră de a controla propriile emoții și impulsuri, în loc să reacționăm la primul stimul. Autoreglarea emoțională este importantă pentru bunăstarea noastră mentală și socială. Persoanele care nu se autoreglează emoțional pot manifesta izbucniri emoționale, reacționează frecvent exagerat, experimentează emoții negative prelungite și au des schimbări de dispoziție.
Din fericire, este o abilitate pe care orice persoană sănătoasă o poate exersa și se poate antrena în cabinetul de psihoterapie. Elementele de bază ale unui răspuns reglat emoțional urmează același model: observați intensificarea emoțiilor, faceți o pauză pentru a evalua consecințele unui răspuns în moduri diferite și alegeți o cale de urmat care să ducă la un rezultat pozitiv.
Despre Daniela Paunescu, Psiholog clinician:
Dorința mea este să te ajut să te privești cu compasiune, să alegi cu claritatea ce-ți mai este util și ce nu, astfel încât să trăiești în prezent, cu cele mai bune resurse pe care le ai.
Cred că fiecare din noi este unic, valoros în sine și avem în mod natural capacitatea de a ne dezvolta sănătos atunci când mediul este benefic, însă nu toți am beneficiat de acest privilegiu. Cu toate acestea, sunt de părere că majoritatea dintre noi deține libertatea de își găși propriul sens indiferent de circumstanțe și se poate bucura de această liberare, alegând cu responsabilitate să-și construiască propria viață.
Nu fac magie, însă am văzut prin propria experință, cum claritatea și noile perspective aduse de procesul terapeutic, pot fi magice!
*Sursa: Freepik.com