Părinții întreabă: Parenting cu blândețe sau retraumatizarea părintelui?
Psihoterapeutul Mihaela Cristea răspunde: Acum că deja ți-ai dat ochii peste cap și te-ai gândit că am înnebunit, continuă să citești următoarele afirmații:
- “Nu pot să-i spun NU copilului, pentru că mă gândesc că-l traumatizez.” (“Deși nu vreau să mai stau in parc, o fac pentru că altfel plânge și face scandal.”)
- “Simt că mereu trebuie să-i găsesc ceva de făcut, pentru că altfel se plictisește și devine morocănos.”
- “Copilul meu face ce vrea, nu mă pot impune in fata lui.” (“Îi spun că masa s-a terminat, dar el se duce să își ia de mâncare singur.”)
- “Vreau să las copilul liber, să facă ce vrea. E trecut de ora de somn si el inca are chef de joacă.”
- “Daca nu fac ca el plânge, si eu nu vreau să plângă. Desi avem casa plină de jucării, când mergem la magazin vrea mereu câte ceva, iar eu îi cumpăr ca să nu facă circ.”
Nu vreau să fac așa cum au făcut ai mei cu mine.
Îți sună cunoscute? Te regăsești? Atunci, te rog, continuă să citești!
Sunt si eu părinte, înțeleg perfect prin ce treci si că nu este usor să-ți vezi copilul suferind. Îi faci pe plac, pentru ca el să fie fericit și să aibă o viață liniștită. Și mai știu și că îți dorești să fie asertiv, să ceară ce vrea și să nu ajungă așa cum ai ajuns tu, datorită felului în care ai fost crescut. Înțeleg toate astea și le-am trăit.
Dar cum rămâne cu ceea ce se întâmplă cu tine atunci când faci toate acestea?
Te-ai oprit vreodată să înțelegi ce simți? Ai fost curios?
Te-ai oprit să-ți simți neputința, frustrarea, teama, poate si dezamăgirea care te cuprind?
Te-ai oprit să vezi cât de neînțeles te simți si să-ți asculți gândurile care poate îți spun că:
“Eu nu contez!”
“Eu nu am nimic de zis!”
“Ce zic eu sau ce fac, contează? Sau nu e suficient?”
Cat de bine le cunoști? Cât de veche este prietenia voastră?
Aș putea spune că foarte veche si deja știi cum „să le iei” (îi faci pe plac, îi cumperi lucruri, ignori ceea ce simți) si le preferi în locul vinovăției care ar apărea dacă…
…ai alege să-i spui NU,
…i-ai cere copilului tău să respecte reguli,
…i-ai da voie să fie supărat, să plângă și să facă circ.
Preferi să te gândești că nu contezi, decât să te gândești ca nu ești un părinte bun sau că este vina ta că este supărat copilul.
Pentru ca tu sa fii un părinte bun, asa cum înțelegi tu că este un părinte bun, copilul tău este cel care greșește, este rău. Este cel care te supără. El e agresorul si tu victima.
Și, daca te uiți mai bine, este un mod diferit de al părinților tăi, dar mesajul rămâne același: “Tu, copile, ești rău și mă superi!”
Copilul tău devine părintele tău, căruia nu îi poți spune NU, care te supără și nu îi pasă, care nu ține cont de părerea ta, cu toate că tu faci ceea ce trebuie. Nu e niciodată mulțumit și pare că nimic din ceea ce faci nu e pe placul lui.
Are sens?
Copilul ajunge să nu se simtă in siguranță cu tine. Nu simte că poți face față comportamentelor lui, furiei, plânsului, crizelor de tot felul. Astfel, el nu va ști cine este el, pentru ca nu i s-a oferit ocazia. Știe doar că nu trebuie să știe, pentru ca nu este lasat: să plângă, să facă crize de furie, să se supere, fiindcă celălalt nu îl poate gestiona.
Si atunci?
E parenting cu blândețe sau zonă de confort?
Este o alegerea inconștientă de a ramâne în cunoscut, privându-ne de șansa de a ne vindeca și de a fi asumați si responsabili?
Ne privăm de ocazia de a înțelege că nu noi eram cei răi din povestea copilăriei noastre.
>>>>
Mihaela Cristea este psihoterapeut de formare integrativă cu specializare în psihotraumatologie si oferă servicii de psihoterapie pentru millennials care se ceartă cu părinții și se simt vinovați.
