Cât suntem copii ne place la nebunie să facem tot felul de trăznăi, de prostioare. Să ne distrăm doar de dragul distracției sau să încercăm să îi distrăm pe ceilalți prin comportamentul nostru, prin tot felul de maimuțăreli, prin ceea ce spunem etc. Râsul pe care reușim să-l stârnim este contagios și creează dependență, ne încarcă atunci când reușim să-l provocăm, în noi sau în alții.
Apoi creștem, creștem, creștem și, la un moment dat, gata! nu ne mai prostim. Considerăm noi că ne-am maturizat și că nu mai e cazul să ne comportăm așa. Cei care mai încearcă sunt repede taxați de societate, fiind considerați neserioși sau imaturi. Ceea ce este extrem de ironic, pentru că în continuare ne uităm la televizor sau pe internet la cei care fac asta la nivel profesionist și ne place în continuare când ne fac să râdă prin ceea ce spun sau fac sau felul în care se prostesc. Dar noi nu, noi devenim serioși, niște stâlpi de încredere ai societății. O prostie!
Norocul nostru că la un moment dat devenim părinți și, totodată, dependenți de râsul și buna dispoziție a acestor pui de oameni. Și descoperim repede că nimic nu-i distrează mai tare precum părintele care se maimuțărește sau imită voci sau este împiedicat sau mai știu eu ce. Așa că ne transformăm cu toții în niște stand-up comedians la noi acasă, iar cei mai curajoși, chiar și în public. Vedem că mulți nu aprobă comportamentul nostru, unii doar îl tolerează, dar nouă ne pasă prea puțin, atâta timp cât copilul este fericit. Și bine facem că nu ne pasă, căci, Doamne, ce important este să ne prostim, cred eu.
În primul rând, e important dintr-un punct de vedere extrem de egoist: pentru noi. Uităm prea adesea, adulți fiind, că avem o singură viață și deci un număr limitat de posibilități de a râde: de ce ni se întâmplă nouă sau altora sau de diferite situații. Ne luăm prea în serios, când de fapt ar trebui să ne relaxăm, să respirăm, să ne uităm în jur și să găsim cât mai des un motiv de a râde sau, cel puțin, de a zâmbi.
Eram aseară într-o discuție importantă pe Skype, prins în subiect, când i-am auzit pe Iulia și Mark râzând în camera de alături. Măi, dar râdeau în hohote, de am început și eu să zâmbesc de la râsul lor. Și brusc, m-am relaxat și deși se puseseră pe tapet niște probleme de rezolvat, mi s-a părut că, într-un fel, dacă am fi cu toții mai relaxați, cu siguranță am găsi o soluție mai rapid. Că încrâncenarea nu e bună. Sau e bună pe termen limitat și că avem nevoie să ne relaxăm și să râdem tare, chiar și dintr-o tâmpenie.
Apoi, e important să ne prostim pentru acești copii, căci de la noi învață ei fie că e bine să nu iei viața (sau pe tine însuți) prea în serios, fie că de la o vârstă încolo oamenii nu mai râd prea des și nu se mai prostesc. Noi suntem primul model pentru ei, să nu uităm asta niciodată. Și că e mult mai important ce facem, nu ce le spunem.
Așa că haideți să ne prostim mai des. Să ne maimuțărim când se cade și uneori și când nu se cade, dar e nevoie ca cineva să spargă tensiunea. Să cântăm, să dansăm, să fim mai liberi. Nu ar trebui să devenim prizionerii propriei maturități, ci să o transformăm într-o continuarea firească a perioadei copilăriei, în care făceam mai multe prostii și eram mai fericiți. Cred că mult mai fericiți, nu?
*** Alex Zamfir, Editor moderndads.ro, Blogger & Realizator Radio. Pe Alex il puteti citi pe celmaibuntata.ro sau il puteti asculta la Itsy Bitsy FM, la emisiunea „Tati in dialog”.
