Sunt dintre parintii care incearca sa limiteze cat pot timpul petrecut de copiii lor in fata unui ecran, fie el laptop, tableta, telefon, televizor. Incerc de cate ori am ocazia si dispozitia sa ii ofer lui Mark alte variante, considerand ca lucrurile rele ce pot decurge dintr-o expunere prea mare sunt foate multe. Cu toate acestea…
Saptamana trecuta Mark a stat doua zile acasa pentru ca a fost putin racit si nu am vrut sa riscam sa faca o viroza mai complicata. Ceea ce a insemnat ca, practic, copilul a fost prizonier in casa. Stiu ca suna dur, dar cred ca asa ne-am simtit cu totii in diferite momente în care, adulti fiind, nu am avut voie sa iesim sa ne vedem cu prietenii, la un film sau chiar la munca.
In astfel de momente, pentru mine functioneaza ceea ce in termini contractuali apare ca “forta majora”. Adica toate regulile anterior stabilite nu mai sunt valabile si se stabilesc noi reguli în conformitate cu situatia data.
Asta a insemnat ca Mark s-a putut uita in cele doua zile cam cat a vrut el la televizor. E o dovada de parenting bun? Cu siguranta, nu. Regret ca am facut asta? Cu siguranta, nu.
Dupa ce ca nu se simtea prea in forma, daca as mai fi venit si eu cu teoriile mele ca nu are voie decat nu stiu cat la ecran, nu as fi facut decat sa-i inrautatesc starea. Sau sa-i spun eu cum sa se joace. Ce sa-i spun, ca pe mine ma ia disperarea cand ma gandesc ca mai avem cel putin 4 luni de neiesit afara? Iar noi in locurile de joaca indoor nu prea il ducem…daca tot ne hotaram ca am vrea sa-l imbolnavim cu mana noastra, mai bine in trimitem dezbracat afara, pe frigul asta. Locurile alea de joaca imi par a colcai de germeni. De cate ori intru acolo si vad copiii cum sar pe diferite saltele sau trambuline, nu pot sa nu-mi imaginez si toti germenii cum sar la fel de fericiti, negrabindu-se sa-si aleaga urmatoarea victima. 🙂
Dar nu doar cand este el bolnav mi se pare ca ecranul devine indispensabil. Ci si in momentele in care nu avem noi chef sa ne jucam cu el. Adica nu avem chef chiar deloc. Ni se intampla tuturor si am incercat de cateva ori sa trec peste chestia asta si sa ma joc. A iesit un fiasco, mai mult ne-am enervat: el ca era evident ca nu am chef, eu ca el nu apreciaza ca fac un efort, chiar daca as face orice altceva. Si atunci o jumatate de ora sau o ora de ecran e binevenit pentru toata lumea: el sta linistit, la fel si noi. Si apoi putem face lucruri impreuna de care sa ne bucuram cu totii.
Ca in orice alta situatie, eu sustin onestitatea cu sine si constientizarea deiciziei luate. Adica, ok, azi nu am chef sa fac nimic cu copilul, iau decizia constienta de a-l lasa mai mult la televizor sau pe telefon. Dar imi asum ca fac acest lucru, nu ma dau lovit sau ma pacalesc singur ca am treaba si de asta il as la ecran, ca altfel m-as juca cu el. Caci o data ce ai constientizat lucrul acesta, vei descoperi ca a doua ora cand vrei sa-l faci, te vei gandi mai bine, stiind ca ai mai facut-o de curand. Si chiar daca o faci, desi stii ca nu e ok, cel mai probabil a treia oara vei opta pentru a face ceva cu el sau cu ea, astfel incat sa nu devina o obisnuinta uitatul la ecran.
In societatea actuala, mi se pare gresit sa tinem cu tot dinadinsul copiii departe de ecran. La fel cum mi se pare gresit sa-i lasam prea mult in fata unuia. Caci tentatia lor (ca si a noastra) de a ajunge sa-si traiasca viata acolo e foarte mare. Si e pacat, caci in lumea offline se intampla foarte multe chestii misto pe care ar fi pacat ca aceasta generatie de copii sa nu le descopere. Datorita noua, parintilor lor.
*** Alex Zamfir, Editor moderndads.ro, Blogger & Realizator Radio. Pe Alex il puteti citi pe celmaibuntata.ro sau il puteti asculta la Itsy Bitsy FM, la emisiunea „Tati in dialog”.
