Ieri mergeam cu Markogea pe la Romana și el tot facea diferite figuri, cu sarituri, ridicari de picior în aer etc. La un moment dat l-am vazut cum se impiedica si se intinde pe jos. Repede, se ridica singur si, uitandu-se la mine, zice:
- N-am nimic!
- Esti ok, iubitule?
- Da, n-am nimic.
- Te-ai lovit, te doare ceva?
- Nu, sunt bine.
Sa nu credeti ca nu am avut impusul sa-i spun ca eram sigur ca asa se va intampla. Sau ca am vrut sa-i spun sa fie atent, c-a mai facut din astea. Sau ca mereu pateste la fel. Dar n-am facut-o. De ce? Din mai multe motive:
- In primul rand, pentru ca nu ar fi adevarat. Copilul meu nu este impiedicat. Asa cum, de fapt, nici un copil nu este impiedicat. La cat de mult se catara el, sare, face tot felul de chestii, procentul momentelor cand apare un incident este mic spre foarte mic. Deci nu, nu asta se intampla mereu.
- In al doilea rand, pentru ca stiu cum isi pot insusi copiii aceste descrieri pe care le facem noi. Daca le tot repetam ca sunt mosmondoti, impiedicati, lenesi etc., ei chiar vor ajunge sa creada acest lucru, iar atunci cand vor creste, vor povesti la toata lumea ca sunt intr-un fel, chiar si parintii le spuneau ca sunt asa, de cand sunt mici.
- In al treilea rand, pentru ca mi se pare important sa le spunem adevarul: “M-am speriat foarte tare cand te-am vazut cum cazi si te-as ruga, daca se poate, sa fii mai atent data viitoare, pentru ca dintr-un astfel de accident, te poti lovi destul de rau.”
De prea putine ori alegem sa le spunem asta, desi asta este ceea ce simtim cu adevarat. Ni se pare mai usor sau mai de folos sa ii umilim, sa ii facem de ras sau sa se simta prost, in speranta ca nu vor mai repeta acel comportament. Uitam prea repede si prea des ca si noi am patit la fel si ca ne simteam ca naiba cand ai nostri vorbeau asa cu noi. Ne-a oprit asta sa nu ne mai cataram, sarim, sa nu ne mai expunem la riscuri? In niciun caz. Poate doar ne-a facut sa cadem mai des pentru ca, nu-i asa, ne-a zis noua mama sau tata ca asa se va intampla.
Noi, parintii, ar trebui sa fim mult mai atenti la ceea ce scoatem pe gura. Caci desi pentru noi par a fi doar niste cuvinte pe care le spunem si pe care peste 5 minute am uitat ca le-am spus, pentru copii ar putea insemna mult mai mult. Ar putea insemna internalizarea unei idei false, ca nu sunt suficienti de buni, de destepti, de indemanatici sau mai stiu eu cum.
Dar daca tot trebuie sa le spunem ceva, nu mai bine le spunem mai des cat sunt de minunati? Ca de cele mai multe ori si de mult mai multe ori decat atunci cand ni se par zapaciti, ni se pare ca sunt minunati. Doar ca asta nu prea le spunem, “sa nu li se urce la cap”. Dar noua…, noua nu ne place cand suntem apreciati? Nu ne creste stima de sine, nu ne face sa fim mai productivi, mai buni, mai empatici etc. De ce ni se pare ca nu ar functiona la fel si la un copil?
Eu, daca trebuie sa aleg, aleg sa ii spun copilului ca pentru mine este cel mai minunat. Chiar si atunci cand poate stiu ca nu este. Un om cu o parere prea buna despre el, poate chiar exagerata, mi se pare mai usor de “reparat” decat un om fara niciun pic de stima de sine. Cred ca avem nevoie cu totii sa fim apreciati mai mult, si facuti sa ne simtim prost mai putin.
Poate noi am pierdut trenul asta. Dar copiii nostri, nu. Putem face asta pentru ei. Si,garantat, cu totii vom avea de castigat.
Alex Zamfir, Editor moderndads.ro, Blogger & Realizator Radio. Pe Alex il puteti citi pe celmaibuntata.ro sau il puteti asculta la Itsy Bitsy FM, la emisiunea „Tati in dialog”.