Zilele trecute eram cu Mark prin mall, jucându-ne un bowling. La un moment dat l-am anunțat că trebuie să plecăm în curând, moment care l-a amărât atât de tare, încât să spună cu voce tare: “Uneori, părinții sunt foarte nașpa!” 🙂 Nu e că nu a mai zis asta de multe ori, dar acum chiar se amărâse copilul.
Plecând de la bowling și merged prin mall, Mark mă tot lua în brațe, bănuind că m-am supărat pe el, ceea e încercam să îi explic că nu e cazul. De la un punct încolo am realizat că, de fapt, el doar avea nevoie să fie ținut în brațe și dezmierdat. Ceea ce am și făcut până am ajuns în subsol, să ne suim în mașină. Și în timp ce coboram pe scările rulante și el își afunda capul în burta mea, iar eu îl împresurasem cu brațele, am conștientizat frumusețea momentului și m-am întrebat câte astfel de momente oi mai avea la dispoziție?
Băiatul meu va face 8 ani în această primăvară și ascultându-i pe prietenii din jurul nostru cu copii mai mari, sunt convins că va veni acel moment în care eu voi dori să-l iau în brațe în mall, iar el va spune: “Yuck! Într-un loc public?? Nici nu se pune problema!” Iar apoi va mai crește puțin și nu voi mai avea voie să-l pup sau să-l iau în brațe nici la noi acasă, fără aprobrea lui prealabilă, eventual în scris. 🙂
Momentele mele de tandrețe “la liber” cu copilul sunt limitate, iar numărul lor scade imperturbabil cu fiecare astfel de moment consumat. Câte mai am? 100? 1000? 5000? Sigur că acum mă gândesc că multe și că ele îmi vor fi de ajuns. Ba uneori chiar mă gândesc că poate vine mai repede momentul în care el își declară sus și tare independența de părinții săi și astfel capăt și eu (și maică-sa) mai mult timp liber, la care acum doar visez. Doar că știu că atunci când va veni acel moment în care el va refuza să mă lase să îl pup, Universul meu familiar de acum se va dărâma cu zgomot, durere și, poate, lacrimi. Căci voi ști că el a crescut și că nevoia lui de mine din acel moment va continua să scadă, mai mult sau mai puțin accelerat, dar să scadă constant. Cum voi reacționa atunci? Habar nu am, probabil că nu foarte bine. 🙂
Da, voi supraviețui, dar ceva din mine se va schimba și va fi înlocuit de un dor imens și nestins care mă va însoți pentru restul vieții mele. Sigur că în teorie înțeleg că acesta este mersul lucrurilor… The Circle of life, cum spun cei din Regele Leu. Dar una e teoria, alta e când chiar ți se întâmplă ȚIE.
Dar cum nu pot să fac nimic pentru a evita acel moment, care va veni orice aș face eu, pot doar să mă bucur de ceea ce primesc acum și să îmi fac un stoc de pupături și îmbrățișări și momente de tandrețe care să-mi ajungă o perioadă. Nu de alta, dar vine cu pași repezi adolescența, când sigur voi ava nevoie să-mi reamintesc constant că această ființă în care urlă hormonii este copilul meu pe care îl iubesc enorm și care la un moment dat nu putea trăi fără tatăl lui.
O să fie greu, n-am vreun dubiu!
*** Alex Zamfir, Editor moderndads.ro, Blogger & Realizator Radio. Pe Alex il puteti citi pe celmaibuntata.ro sau il puteti asculta la Itsy Bitsy FM, la emisiunea „Tati in dialog”.
