Cum rămânem conectați în relația de cuplu peste ani? || INTERVIU Laura Pănăzan, psiholog

Am discutat cu Laura Pănăzan, psiholog specialist, psihoterapeut de cuplu cu formare în Terapie experiențială, în Terapie de cuplu focusată emoțional, în Modelul dezvoltării pentru cupluri și în Brainspotting pentru cupluri, despre îndrăgostirea, iubirea matură, dar și modul în care putem reuși să rămânem conectați și peste ani. Iată ce am descoperit:

Ne iubim, dar uneori nu e suficient. Cum facem să rămânem conectați și peste ani?

Iubirea de început, adică îndrăgostirea, este susținută de hormoni, de iluzia asemănării perfecte, de o dorință mai presus decât de o cunoaștere reciprocă. Vine de la sine. Ne ajută natura, biologia din noi, reflexele de procreare.

Pentru a rămâne conectați peste ani este nevoie de o iubire matură care mai degrabă se învață. Ea presupune ca ambii parteneri să creeze siguranță emoțională pentru a fi posibile intimitatea emoțională (împărtășiri despre ceea ce simțim afectiv, emoții, dispoziții) și intimitatea sexuală (împărtășiri despre ce simțim fizic, senzații corporale, ce ne place și ce nu ne place). 

Ambele înseamnă să ne putem povesti celuilalt într-un mod atât de blând (fără critică și reproș), încât să ne poată auzi. Ca și cum l-am invita să ne cunoască. Să știe ce știm doar noi despre noi. Printr-o exprimare vulnerabilă și nu reactivă.  În plus, este nevoie să îl putem asculta emoțional și noi. Și în discuții legate de stări sufletești, și în discuții legate de sexualitate. În felul acesta ajungem să ne tolerăm, să ne acceptăm și chiar să ne încurajăm diferențele. Pentru că ele ne fac să fim inițial complementari și apoi să ne inspirăm reciproc și să creștem. Să devenim mai mult prin viața cu celălalt.

Tot acest proces va fi mai ușor dacă am avut părinți care ne-au ascultat emoțional (ne-au învățat să vorbim despre ceea ce simțim și ne-au fost model despre cum să ascultăm pe cineva emoțional) și dacă ne-au respectat corpul (având atenție, admirație și grijă față de el). 

Atunci când părinții nu au avut grijă de emoțiile și de corpul nostru, nu știm nici cum să cerem adecvat ce avem nevoie, nici cum să oferim ce îi trebuie unui partener. Uneori nici nu ne mai prindem că avem nevoi emoționale și/sau sexuale. Ne-am adaptat la carența respectivă. Ne-am făcut „mari” și autosuficienți peste noapte, ca să nu ne mai doară că nu primim.

Asta înseamnă că pentru a ne conecta cu cineva este întâi nevoie să ne reconectăm cu noi înșine. Cu nevoile noastre emoționale și fizice. Și să ne prindem că la fel este și celălalt.

Simți că relația se clatină – ce pași concreți putem face să o salvăm? Dă-ne și exerciții simple, la îndemâna oricărui cuplu.

Aș vrea să am un hap, o pastilă, o rețetă în trei pași. Realitatea este că dacă relația se clatină înseamnă că am renunțat să facem din ea o prioritate, așa cum altădată ne-am concentrat pe altceva decât sufletul nostru ca să trecem peste ceva greu. Poate ne-am dus atenția spre performanță școlară, sportivă, muncă, lectură. Poate ne-am alinat cu țigară, alcool, mâncare. Poate am ales rațiunea sau căutarea de soluții. Am fentat ceea ce simțea corpul ani buni. Deci va fi nevoie de un timp și de un efort considerabile ca să ne întoarcem la a simți. Relațiile au nevoie de emoții. De mușchi emoționali care să poată susține și ce simțim noi, și ce simte celălalt. Dacă am fost educați să îndurăm și să performăm, ca niște roboței, vom continua să facem asta și îi vom cere și celuilalt să îndure și să performeze. Ceea ne ajută la job, nu ne ajută în raport cu partenerul sau în raport cu copilul.

Vă pot spune ce e de făcut. Dar cum se ajunge acolo este un proces în sine. Nu se va întâmpla peste noapte. 

De exemplu: conversații ochi în ochi și mână în mână, în care sufletele se deschid pe rând și se povestesc în șoaptă. Povestitorul se exprimă blând, fără critică și judecată, nici la adresa lui, nici la adresa celuilalt. Ascultătorul vine cu deschidere și curiozitate, nu întrerupe, nu intră peste povestitor, cu opinia lui. Doar face loc în sufletul său de perspectiva celuilalt. La final repetă ce a auzit, se lasă corectat sau completat. Validează ce a auzit găsind un sens legat de istoria de viață a primului. Și încearcă să empatizeze. Sau măcar să recunoască emoția dominantă din discursul povestitorului. Apoi schimbăm rolurile între cei doi. 

Am un capitol întreg despre coreglarea emoțională în ultima mea carte. Cu o formulă matematică. Cu dedicație pentru bărbați. Ca ei să înțeleagă cu ce se mănâncă emoțiile astea, pas cu pas.

Când nevoi și dorințe nu se potrivesc, cum păstrăm conexiunea și intimitatea în cuplu? Ce facem când ele dispar complet?

În general oamenii sunt diferiți, au experiențe de viață diferite, răni, dorințe și nevoi specifice. Viața în doi presupune să facem loc și de dorințele și de nevoile altcuiva. 

Când cineva ține cont de dorințele și de nevoile tale, asta se simte ca o iubire. Cineva s-a conectat la tine. Te-a văzut. S-a întâlnit cu intimitatea ta. 

La fel este și pentru celălalt. Și el are nevoie de iubirea ta. Să ții cont de dorințele și de nevoile sale. Să te conectezi la el. Să îl vezi. Să te întâlnești ci intimitatea sa. 

Copiii ne ridică, dar ne și provoacă – cum facem să fie armonie acasă?

Facem pentru ei ceea ce am avut nevoie să facă părinții noștri pentru noi. Le respectăm emoțiile și corpul. Îi alinăm fizic și emoțional față de dureri fizice sau emoționale. Și asta îi va învăța să se ia în grijă fizic și emoțional. Și să aibă grijă de alții fizic și emoțional. 

Și le oferim un model de relație bărbat-femeie armonios, prin cuplul reprezentat de noi părinții. Prin faptul că ne corelăm emoțional, că ne susținem și ne ajutăm unul pe celălalt.

Ce e mai periculos pentru copii: un divorț asumat sau o relație rece, plină de tensiune, trăită sub același acoperiș?

Este mai sănăos un divorț asumat în urma căruia rămânem o echipă funcțională ca părinți. Unii care se respectă, se ajută, se sfătuiesc, se completează și se susțin în aceste roluri parentale.

„Rămânem împreună pentru copii” – e asta iubire sau teamă? Și ce învață cu adevărat copiii dintr-un cuplu așa? 

Asta e renunțare la iubire. Este sacrificiu de sine. Devine un tipar disfuncțional normalizat. Un fel de: fă-ți datoria, fără să ai iubire. E tot pe modelul roboțel: nu mă interesează ce simți, ci ce faci. Nu conteză ce e în sufletul tău, ci cât de bine dai la camera.

Conflictele în fața copiilor – tabu sau lecție de viață? Cum facem diferența între „învăț să rezolv conflicte” și „sunt traumatizat”?

Când sunt traumatizat răspund în fața conflictelor cu un mecansim de apărare. Latru și mușc precum un dulău. Mă retrag și mă închid ca un arici. E o neîntâlnire și e traumatizantă pentru copii. 

Dar nu conflictul în sine este traumatizant, ci modul în care îl abordăm. Conflict înseamnă punerea în lumina a unor diferențe. 

Să învăț să fac față conflictelor înseamnă să tolerez diferențele. Să mă pot afirma într-un mod pașnic (uite ce simt, ce gândesc, ce mi se întâmplă,ce îmi vine să fac, ce nevoie am și ce aleg să fac) și să pot face loc pe scenă și de tine (să aud ce simți, ce gândești, ce te doare, ce îți vine să faci, ce nevoie ai și ce alegi să faci). Să nu fie „sau eu, sau tu”. Ci „și eu, și tu”.

Unul vrea terapie de cuplu, celălalt refuză – ce soluții există?

Să punem cărțile pe masa și să recunoaștem cum stăm cu intimitatea emoțională și cu cea sexuală. Și dacă lucrurile nu stau bine, deși încercăm să ne auzim de multă vreme, e de acceptat că avem nevoie de ajutor și nu să băltim în răul deconectării în mod cronic, de parcă ar fi o normalitate. Înseamnă că avem de învățat cum să ne povestim și cum să ne ascultăm. 

Titlul cărților tale începe cu „Un dulău și un arici…” – ce mesaj ai vrut să transmiți bărbaților prin el?

Am vrut să transmit oamenilor în general, adică și bărbaților, că în orice relație conflictuală există doi poli. 

Unul dintre cei doi parteneri este mai anxios, mai îngrijorat de nepotriviri și de nereguli, mai atent la relație și mai vigilent, așa că aduce în discuție greșelile, cu intensitate emoțională, critică și reproș. Ceartă, amenință și pedepsește. Acesta este dulăul. Ca un balon care stă să explodeze.

Altul este mai pacifist, ignoră pericolele, este mai centrat pe acțiune, o dă pe glumă, rațiune, explicație sau caută o soluție. Evită conflictul. Își reprimă propriile emoții și nevoi. Acesta este ariciul. Ca un balon care se dezumflă ca să nu deranjeze, ca să mențină armonia.

Cu cât mai mult latră dulăul, cu atât mai mult se simte atacat și se retrage ariciul.

Cu cât mai mult se închide ariciul, cu atât mai mult se simte singur și strigă dulăul după conexiune. 

Este un cerc vicios. Pentru a ieși din el este nevoie ca dulăul să învețe să se exprime mai blând, iar ariciul să intre în contact cu trăirile lui și să și le povestească. Pe parcursul terapiei primul se dă mai încet emoțional, al doilea se dă mai tare, se implică mai mult emoțional.

85% dintre bărbați sunt arici.